Padurea

Moșia Căiuți avea putin pamant arabil, baza fiind padurile de brad si fag de la Pralea si cele de stejar de la Boistea. Pe ambele dealuri ce strajuiesc satul Caiuti, existau vii de vita indigena, iar deasupra satului Popeni era via boiereasca, cu livada ce se intindea pe o suprafata de circa 50 ha.

Pentru exploatarea padurii Pralei, pe langa oamenii localnici erau adusi multi galatieni, macedonieni, cat si locuitori din satele Marasesti, Racoasa si Campuri.

Este mentionat ca satul Pralea, prin asezarea sa, se imparte de la Moldoveni in doua vai: Valea Carlanuluii in dreapta si Valea Secului pe stanga, separate de dealul denumit Blaganul. Daca urmezi Valea Carlanului numai prin poteci, ajungi la Manastirea Casin si Soveja, iar din Valea Secului, dai in satele Marasti si Campuri, satul lui Mos Ion Roata, ambele la distanta de cca 10 km pe un drum foarte anevoios, numai prin padure si poteci.

In padurea Pralei, se fasonau lemne de foc, sindrila, traverse pentru C.F.R., doage, s.a. Pentru transportul lemnelor pana la linia ferata de la Caiuti, s-a construit un canal din dulapi de fag de 4-5 cm grosime, bine sudati si sustinuti pe stalpi inalti in raport cu vaile ce le parcurge pe o distanta de 14km. Canalul era alimentat cu apa din cele doua bazine (haituri), construite pe ambele vai, Carlanul si Secul. Timp de trei zile, se umpleau cu apa din paraiele respective iar in cea de a patra zi se dadea drumul apei, ce curgea pe acest canal, si transporta lemnele la Caiuti pana la punctul denumit gura Canulului pe albia paraului Pralei (Caiutiul Mare) Lemnele de foc se fasonau de satenii din Pralea si de galateni, iar transportul din padure si pana la punctul unde se depozitau si se aruncau in canal, se facea de catre carutasii din satele Marasti si Campuri.

Acest mijloc de transport a fost foarte costisitor si nu a dat bune rezultate, prin faptul ca de foarte multe ori pe timpul functionarii canalului, se rupeau, desi la fiecare doua sute de metri, se gaseau posturi cu cate un om cu tapina care dirija lemnele sa nu se ingramadeasca in canal. Deseori se rupeau, curgeau lemnele pe teren pana ce se anunta prin sunete de corn, din post in post, pana la hait, pentru oprirea apei.

Pentru intretinerea canalului, erau permanente doua echipe de oameni si doi maistri, fratii Tita si Ghe. Zorz, unul din Pralea si al doilea din satul Blidari. Ei aveau in supraveghere fiecare care o zona a canalului, deci foarte costisitoare. Transportul bustenilor si al traverselor se facea de la padure la gara Caiuti de catre carausii din satele Blidari, Popeni si Caiuti. Bogatia lemnului din regiunea a dat posibilitatea unui mester vestit, Ion Durbaca, sa lucreze ciubere, cofe, putini, etc. numai din lemn de brad fara sa foloseasca nici un pic de fier, si chiar pana si cercurile lor erau din lemn si nu din fier, intrucat lemnul de alun din care erau confectionate era destul de rezistent incat sa inlocuiasca fierul de la aceste vase.

Datorita faptului ca in Pralea se gaseau foarte multi straini avea si pentru ca ei sa poata fi bine alimentati se infiintase un han care, pe langa bauturi avea si diferite produse alimentare. In fata hanului se incingeau duminica, horile cu lautari mesteri din satul Campuri si care, pe langa viori si cobza, mai cantau si din coaja de mesteacan si solzi de peste, dand nastere la petreceri foarte vesele de care se dusese vestea.